Comoara din anticariat

O zi înnorată a acestei primăveri m-a regăsit în zona Universității din București. O zi frumoasă, răcoroasă și care te-ar face să crezi că toate aceste condiții de pandemie ar determina oamenii să stea în casa lor care a devenit , între timp, loc de muncă și școală. Spre surprinderea mea constat că zona Universității este aproape la fel de aglomerată și animată de oameni precum era nu cu mult timp în urmă.

Oameni simpli care se grăbesc la job, spre casă, școala copilului sau doar au ieșit pentru a-și descreți frunțile și a scăpa de grijile cotidiene sau de amenințările pandemice. Se poate ca imaginea mea despre normal să se fi modificat în ultimul an, dar oamenii care poartă masca nu mai reprezintă un lucru ieșit din comun sau îngrijorător.

La scurt timp începu să picure și m-am decis că e momentul perfect să-mi închei planurile pentru această zi și să mă ocup de finalizarea unui proiect pe care nu l-am putut finaliza după cum am dorit și pentru acest motiv m-am retras într-un anticariat care mi-a făcut ochi dulci în urmă cu puțin timp.

Deși omenirea a trecut prin multe pandemii, dezastre naturale, războaie sau lovituri de stat, a reușit să păstreze anii de studiu ai cercetătorilor, descoperirile geografice, obiectele de colecție, picturile, sculpturile, scrierile prin care oamenii care au cugetat cu mult înainte ca mulți din noi să existăm, astăzi se transpun și trăiesc prin ce au lăsat în urma lor ca moștenire.

Anticariatul este unul micuț dar plin de cărți care au reușit cumva să păcălească timpul și care au ajuns în acest spațiu mic, lipsit de umiditate, călduros și îmbibat de mirosul de cerneală și foi pătate de timp.

Cum era de așteptat în interior se află un domn trecut de prima tinerețe, cu păr cărunt, subțire și o privire din care înțelegeai calmul și inteligența cu care se angaja în sprijinul clienților care căutau fel și fel de cărți.

Pe măsură ce timpul a trecut am rămas printre puținii oameni rămași în anticariat și fără să mă aștept am fost abordat de domnul anticar care observase că de ceva timp mă tot uitam într-o carte. Acesta și-a oferit ajutorul într-un mod amabil și cu o duioșie oarecum părintească, începând o discuție despre cartea pe care o aveam în mână.

Am apreciat implicarea acestuia în ce privește ghidarea clienților și așa am ajuns ca dintr-o discuție despre o carte să reușesc să cunosc un om care s-a îndrăgostit de cărți cu atât de mult timp în urmă că nici nu a știut să îmi spună.

Impulsul de moment m-a făcut să îl întreb ce anume l-a motivat să aleagă această cale, răspunsul lui, pe cât de sincer l-am simțit, pe atât de serios și deschis a fost:

“Oamenii mereu caută lucruri sau alți oameni în care să se regăsească. Cărțile sunt cele care se potrivesc cel mai bine acestui principiu, cei care și-au dezvoltat harul de a scrie mereu au fost cei care au atras alți oameni. Motivația mea este să încerc să îi ofer fiecărui client posibilitatea de a găsi o carte potrivită.

Nu de puține ori s-a întâmplat să vând cărți pe care nu am reușit să le citesc, la ce volum de cărți primesc și vând ar fi practic imposibil să le citesc pe toate, dar niciodată nu am recomandat cărți pe care eu nu le-am citit sau autori pe care nu îi apreciez.”

Acesta mi-a povestit că la început nu a fost anticar, a fost profesor de română și franceză timp de 12 ani. Mi-a dezvăluit faptul că i-a plăcut să fie profesor, să predea, să educe, să vadă atâtea minți tinere și cu potențial, dar la un moment dat a simțit că drumul lui este pavat cu cărți care trebuie să își găsească o nouă casă și un om care să le aprecieze pentru cum rezonează cu el, nu pentru cum arată, pentru preț sau pentru anul tipăririi.

“Acum o zi reușită este o zi când văd cititori sau colecționari plecând satisfăcuți și mulțumiți de cărțile găsite și cumpărate, un om care iubește cărțile este un om care are un zâmbet mic și involuntar când intră într-un asemenea loc.”

Mi-am exprimat profunda recunoștință pentru cele împărtășite cu mine și m-am oferit să relatez povestea sa mai departe, explicându-i că acea carte pe care o țin în mâna este o carte a cărei ecranizări am văzut-o în vara anului trecut la Festivalul de Film și Istorii de la Râșnov, festival în urma căruia am primit posibilitatea scrierii unui articol în această direcție.

Răspunsul lui a fost scurt și rapid:
“Nu vreau ca oamenii să vină aici pentru că au citit un articol, suntem într-o zonă centrală, cei care intră aici sunt cei care vor să intre.”

Acesta a fost de acord să scriu despre anticariat și despre el cu condiția de a nu menționa locația și numele anticariatului. În despărțire l-am rugat să se semneze pe prima pagină a cărții pe care am cumpărat-o, pentru ca acea carte să rămână mereu păstrătorul acestor amintiri frumoase.

Cosmin Vărgatu