„Tata avea nevoie să spere!“

Istoricul & diplomatul & desigur, fiul Theodor Paleologu și istoricul religiilor, Bogdan Tătaru-Cazaban l-au evocat, în a doua dezbatere a zilei de marți a FFIR 2019, pe Alexandru Paleologu. Adică au evocat prietenia, speranța, filozofia, pe Montagne & Caragiale, compromisul, Securitatea, libertatea, micile virtuți ale vieții și altele asemenea. Cu bold, titlurile câtorva dintre cărțile lui Alexandru Paleologu.

Theodor Paleologu, despre bunicii săi
„Tatăl meu s-a născut pe 14 martie 1919, ceea ce înseamna ca a fost conceput în iunie 1918, perioada când România era îngenunchiată. Părinții tatălui meu erau o boieroaică moldoveancă din Iași și un intelectual, un poet din Muntenia.

Tatăl mamei, fost primar al Iașiului, a fost grav rănit pe front, la Porumbacu, în 1916, fiind salvat de ordonanță. Au urmat câteva luni în care nimeni, nici bunica mea, nu știa nimic despre el, nici măcar dacă mai era în viață. Există o întâmplare extraordinară legată de această dispariție, care o are ca protagonistă pe bunica mea. Ea aflat că soțul ei era, totuși, în viață, văzându-i, din întâmplare, numele pe o listă de răniți decorați publicată în ziarul pe care era pe cale să îl folosească în scopurile cunoscute într-o toaletă.“

Theodor Paleologu, despre scriitorul Alexandru Paleologu:
„Tatăl meu voia să fie cunoscut, în primul rând, ca scriitor. A scris 13 cărți. La Fundația Paleologu, am început să reedităm cărțile tatălui meu. Unii fac acasă țuică, alții editează cărți. Am început cu <<Bunul simț ca paradox>>, scrisă cu un an înainte de nașterea mea, pe care eu o consider ca un fel de soră a mea. Eu am fost conceput între prima și a doua dedicație pe care tatăl meu i-a făcut-o mamei mele pe două versiuni ale cărții. De născut, m-am născut între <<Bunul simț ca paradox”>> și <<Simțul practic>>.

Tatăl meu îl adora și îl imita pe Montaigne, filozoful francez al secolului 16, căruia îi datorăm termenul de eseu. Cealaltă mare sursă de inspirație pentru el a fost Caragiale.“

Bogdan Tătaru-Cazaban, despre virtuțile mici & prietenie
„Alexandru Paleologu ne-a învățat să ne exersăm atenția asupra virtuților mici. Viața noastră ar fi fără gust dacă nu am fi atenți la modestie, la moderație, la prudență, la frivolitate (care e opusul superficialității, supremul păcat). Despre asta e vorba în cartea lui, <<Politețea ca armă>>.

Citind vorbele sale despre virtuțile mici, Alexandru Paleologu mi-a predat mie, tânăr filozof obișnuit să evolueze pe marile bulevarde ale gândirii universale, o lecție de dezvrăjire.

Mie îmi place foarte tare un text al său, care se numește <<Despre prietenie>>, apărut în <<Despre lucrurile cu adevărat importante>>. Spune dânsul acolo: <<Prietenia nu este un fenomen natural. Este un fenomen al spiritului, este un fenomen de cultură. […] Marile prietenii sunt la fel de rare ca marile povești de dragoste. Dar asta nu înseamnă că nu sunt posibile. Ele ne pun în fața unui orizont spre care putem evolua.>>

Theodor Paleologu, despre prietenie:
„Marii prietenii ai lui tata sunt cei cu care a fost și la închisoare: Nicolae
Steinhardt, Constantin Noica, indianistul Sergiu Al-George (specialist în gramatica sanscrită), doctorul Munteanu. Sigur, avea și alți prieteni importanți, dar cercul cel mai apropiat era format din cei din închisoare.

În plus, deși nu erau prieteni, între el și Corneliu Coposu exista un fel de complicitate, ca între doi oameni care trecuseră prin același tip de experiență.“

Theodor Paleologu, despre zilele lui decembrie ’90:
„Pe 21 decembrie 1989, mai mulți intelectuali de seamă s-au adunat la noi acasă și s-au pus, în sfârșit, de acord pentru semnarea unei scrisori de protest. Tatăl meu avea deja 70 de ani atunci. Urmare a acelei întâlniri, un securist i-a spus lui tata că, dacă situația se prelungește, atunci <<nu știe ce se poate întâmpla>>. De aceea, în nopțile următoare, am dormit în altă parte, nu acasă.“

Theodor Paleologu, despre „ambasadorul golanilor“:
„Nu tata s-a numit <<ambasadorul golanilor>>, alții l-au numit așa și el a preluat expresia. La ce se referă expresia? La faptul că există o continuitate între cei care au ieșit pe străzi în decembrie ’89 și cei care au ieșit pe străzi în aprilie – iunie ’90, între cei numiți huligani de Ceaușescu și cei numiți golani de Iliescu.

Curios e că tata avea, în anii ’80, un fel de simpatie pentru Iliescu care făcea figura de comunist gorbaciovist, frecventabilă. Această imagine s-a frânt imediat după revoluție, cred că din martie 1990 lucrurile erau clare în ce-l privește. Prin urmare, tatăl meu a avut atitudinea pe care a avut-o, anti-Iliescu, chiar în timp ce era ambasador al statului român (n.r. condus, provizoriu, de Iliescu) la Paris. El a considerat că situația era una cu totul specială, pentru că Iliescu nu era, până la urmă, ales ca șef al statului român, deci nu îl reprezenta neapărat pe el, cât statul român.

Theodor Paleologu, despre colaborarea cu Securitatea a tatălui său:
„Tatăl meu a semnat angajamentul în închisoare. El relatează episodul în <<Sfidarea memoriei>>, carte unde, după părerea mea, se acuză mai mult decât trebuie. E vorba de o carte de dialoguri cu Stelian Tănase, realizate înainte de revoluție, în 1988.

Să nu uităm că era bătut, că era epuizat fizic, că avea o mie de circumstanțe atenuante, pe care, însă, nu le invoca niciodată în favoarea sa. El spune: <<Omul este totdeauna liber, chiar și în închisoare. Puteam alege altfel. N-am făcut-o. Prin urmare, sunt vinovat.>> 

Eu am văzut, la CNSAS, notele de informator pe care le-a scris tata și vreau să le public cândva.

Doar cei care au trecut prin ce a trecut tatăl meu au dreptul să îl judece.“

Theodor Paleologu, despre speranță:
„Tata avea nevoie să spere. Spera să vină americanii, în anii ’40, spera să se schimbe Romania, în 1964, spera să fie instaurată monarhia, în anii ’90. Eu am învățat din asta să nu mai sper.“

Bogdan Tătaru-Cazaban, despre speranță:
„Ce spune, de fapt, speranța? Speranța spune așa: <<Ființa pe care o iubesc nu poate să moară.>>“

Foto: Daniel Secărescu