Experiența cinematografică pentru liceeni la Fetivalul de Film și Istorii de la Râșnov – Interviu cu Luca-Theodor Oprea

Interviu cu Luca-Theodor Oprea-Călin:
,,Am simțit un soi de sensibilitate comunitară într-un grup de liceeni atât de diferiți”

Anul acesta Festivalul de Film și Istorii de la Râșnov revine în atenția publicului cu cea de-a XIV-a ediție. În intervalul 14 august – 4 septembrie Râșnovul prinde din nou viață la nivel cinematografic, dar e foarte important de știut faptul că FFIR14 se va desfășura concomitent în mai multe locații precum: Râșnov, Brașov, Codlea, Feldioara, Crizbav, Felmer, Vulcan și Hărman. 

Ca de fiecare dată, dedicam FFIR-ul și celor care își descoperă pasiunea pentru filme de la o vârstă fragedă. Ne referim aici la liceenii pasionați de film și mai ales interesați de secțiunea de filme documentare. Pe parcursul a șapte zile FFIR îi pune în spotlight pe tinerii ce vor să devină critici de film și sunt interesați să pătrundă în marea lume a cinematografiei.

Liceenii care vor juriza filmele din secțiunea de filme documentare vor participa între 22 și 28 august la tot soiul de activități, workshop-uri, jurizări și ateliere marca FFIR. 

Pentru a avea o imagine cât mai clară asupra experienței pe care o pot trăi la festival am stat de vorbă cu foști membri ai juriului liceenilor. Primul pe listă este Luca-Theodor Oprea-Călin, un fost jurat FFIR. Am stat de vorba cu Luca și am încercat să aflăm ce a trăit el cât a fost angrenat în FFIR, ce experiențe a avut, dar mai ales ce impact a avut asupra lui Festivalul de Film și Istorii de la Râșnov.      

1.FFIR: Ce te-a determinat să te înscrii în juriul liceenilor din cadrul Festivalului de Film și Istorii de la Râșnov?

Luca-Theodor Oprea-Călin: Am fost la Râșnov în vara lui 2020, într-o perioadă foarte incertă, din toate punctele de vedere chiar și din perspectivă personală. Eram spre sfârșitul clasei a 11-a și am avut noroc că prietena mea cunoștea festivalul, căci fusese voluntară în trecut.

A fost, prin urmare, și întâmplare. Întâmplarea ca eu să încep să urmăresc pagina de Facebook a FFIR și să văd ulterior – cred că era în mai 2020 – anunțul privitor la juriul liceenilor. 

Încercam atunci să mă apropii de orice oportunitate care să propună cumva un contact cu cinemaul (care începuse să mă intereseze în liceu) într-un cadru mai organizat, instituționalizat. În sensul în care se creează un grup, asistat de cineva, în care poți, în sfârșit, discuta, dezbate, critica sau lua apărarea. 

Cred că asta a fost cea mai importantă determinantă. Căutam să port un dialog, căutam convorbirea și căutam să am contact cu alți oameni, cu alți tineri, să ies puțin din bula în care atitudinile mele intelectualiste din liceu m-au împins. Sigur că la fervoarea cu care m-am înscris atunci au contribuit și ambițiile mele fordist-școlărești: trebuie mai mult, e nevoie de mai multe experiențe care să trimită (măcar tematic) la ceea ce vrei să faci la facultate, după liceu. 

E greșit că am privit Râșnovul ca pe un exercițiu în parcursul sau în evoluția mea cinefilă. Am venit scorțos la festival și mai aveam și impresia că suntem într-un soi de competiție în care trebuie să prestez, exact ca la școală. Dar FFIR a fost și este cu totul altceva, căci juriul liceenilor nu-i o școală de vară pentru viitori teoreticieni de cinema.

Juriul liceenilor e, mai degrabă, un cluster în care se creează un dialog despre valori, despre cum sunt ele transmise prin filmele vizionate și despre rolul social al acelor filme. Și cred că la un astfel de dialog pot contribui doar liceenii cu experiențe și interese diferite. 

Cred că asta ar trebui să știe liceenii de acum și cred că asta recomandă cel mai mult FFIR. Nu-i vorba de o confruntare strict estetică (ce ar putea da misiunea „jurizării” de înțeles) cu filmul documentar, ci, în primul rând, de conștientizarea că existăm în lume, că, pe măsură ce ne deschidem ei și ea nouă, e nevoie să ne confruntăm cu ea. Și apoi, în cazul nostru, să ne confruntăm cu discursurile (cinematografice) care se formează pe marginea ei și importanța, dar și pericolele pe care le generează aceste discursuri. 

2.FFIR: Cum a fost experiența de jurizare?

Luca-Theodor Oprea-Călin: Privind retrospectiv, tare complicată, iar dacă mă gândesc la zilele de festival, obositoare, dar din care am avut foarte mult de câștigat. Oricâte filme văzusem înainte, nu eram obișnuit cu un calup atât de consistent de filme pe care trebuia să-l metabolizez într-un timp relativ scurt și într-un ritm accelerat.

Dar atunci toți ne-am confruntat cu aceeași provocare și am învățat să ne organizăm din mers. Am dezbătut după fiecare film, recapitulam zilnic, formam și răsturnam topuri personale. 

A existat un consens între noi – care, desigur, nu fusese formulat explicit în prealabil – cu privire la metoda după care trebuie să lucrăm și cred că a fost pentru prima dată când am simțit un soi de sensibilitate comunitară, poate solidaritate, într-un grup de liceeni atât de diferiți. E ceva ce nu am întâlnit vreodată, spre exemplu, în 12 ani de școală. 

Jurizarea a fost dificilă, pentru că pe atunci nu aveam habar că ceea ce văd proiectat pe ecran nu e o restituire a lumii, a realității. Documentarea presupune un tip de construcție, a cărei schelă sunt elemente preluate din realitate. Ori schela asta poate fi așezată diferit și așezarea ei are un impact imens asupra felului în care este percepută imaginea transmisă, mesajul ei. 

Lucrurile astea îmi erau pe atunci necunoscute și eu nu am avut puterea să recunosc asta, să accept că sunt de fapt mai puțin experimentat decât credeam. Iar rezultatul iluziei ăsteia a fost că m-am raportat exclusiv „impresionist”, adică strict în baza unor impresii, strict afectiv la filmele pe care le-am văzut și pe care trebuia să le „jurizez“. 

Ori asta a însemnat că am luat apărarea unor filme care abuzau de puterea asta a cinemaului – de a provoca stări afective – într-un mod nu puțin problematic. Cu atât mai rău e că le-am mai luat apărarea și cu multă convingere, căci eram penibil de sigur de expertiza mea.

3. FFIR: Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat?

Luca-Theodor Oprea-Călin: Probabil cel mai important lucru e că totul trebuie privit critic. Că un discurs, o imagine, un mesaj, trebuie gândite și regândite, impun reflecție și, mai ales, răbdare. Și apoi, că e nevoie de modestie. Nu pot fi sigur și nu pot scoate la înaintare cu aplomb o cheie de lectură a unui film.

Nu zic că trebuie să fiu neasumat, dar trebuie să fiu mereu deschis și dispus să dezbat, să argumentez și să fiu pregătit să înțeleg și argumente care nu coincid cu cele pe care le-am propus eu. Și, în fine, că trebuie să caut să mă apropii de alți oameni, să construiesc relații, dar că trebuie eu să caut asta.

4.FFIR: Ce amintiri ai păstrat din această experiență?

Luca-Theodor Oprea-Călin: Frumoasă întrebare. Cred că sunt multe și e impresionant cât de pregnante sunt încă, la doi ani distanță de august 2020.

Cea mai frumoasă amintire a mea de la festival nu are neapărat legătură cu ce căutam ori făceam la festival. La un moment dat, urcam din oraș spre cetate și la un loc de belvedere ridic privirea spre vest și văd cum se ridică, în lumina roșiatică din preajma apusului, creasta Pietrei Craiului.

Încerc imediat să recapitulez vârfurile de la nord la sud și mă uit cu nesaț la ceea ce probabil a fost cea mai frumoasă imagine pe care am văzut-o vreodată. Și iată, ea nu era generată de o cameră de filmat. După ce mă satur (se poate una ca asta) de imaginea asta urc în sus spre cetate și ajung acolo întâmpinat de cerul deja înstelat.

Privesc apoi la sud și văd punctul nordic al Bucegilor. Apropiat așa cum e de Râșnov, simțeam că alimentată de stelele de pe cer, se mișcă o mare navă spre mine. Apoi privesc peste umăr, la est, spre Postăvaru, pe care îl recunosc doar după cabana așezată pe creastă. Nu văzusem niciodată Postăvaru din perspectiva asta, îl știam doar „din față”, dinspre Predeal. Mă leagă multe amintiri și momente frumoase de versantul ăsta.

Muntele e probabil ceea mai frumoasă experiență a mea (și care e, din păcate, atât de departe de mine acum) și imaginile astea au fost splendide, pur și simplu o încoronare a acelor zile. A fost o mare bucurie să-i am pe toți trei alături la Râșnov.

Apoi, desigur, sunt toate dialogurile purtate,toți oamenii pe care i-am cunoscut la Râșnov. Cu unii țin încă legătura, iar alții m-au ajutat enorm post-festival și le datorez multe.

5.FFIR: La ce ar trebui să se aștepte cei care se înscriu în juriul liceenilor?

Luca-Theodor Oprea-Călin: O, ce întrebare grea! Ar fi mai bine să nu se aștepte la nimic. Să vină la Râșnov relaxați, deschiși și cu chef de dialog. 

Concret, la ce s-ar putea aștepta după înscriere sunt runde de văzut, revăzut, dezbătut și redezbătut filmele din competiție și multă informație care trebuie rapid înmagazinată. „Jurizarea” presupune o muncă considerabilă care, firește, nu e și nu va fi evaluată de cineva. 

Prin urmare, la ce să nu se aștepte: la o evaluare a competențelor și a expertizei lor, fie ea mai semnificativă sau mai puțin semnificativă. 

În fine, cei care se înscriu în juriu și care vor putea, în cele din urmă, participa la festival, trebuie să se aștepte la o deschidere. Cred că ăsta ar putea fi termenul cheie al acestei întrebări. O deschidere către noi feluri de exprimare, către probleme cu care poate altfel nu s-ar fi confruntat și de ce nu, o deschidere pe cale inversă, spre sine. Cel puțin așa a fost pentru mine.

6.FFIR: În 2020, tema FFIR 2020 a fost „Război și Pace”. Cum ți s-a părut tema la momentul respectiv?

Luca-Theodor Oprea-Călin: Din nou, e foarte dificil când te apuci acum să discuți tema asta, să nu te gândești sau să nu vorbești despre nenorocirea din Ucraina. Pe de o parte, asta arată că festivalurile de film și, în primul rând, cele de film documentar nu sunt detașate de evenimentele la ordinea zile, nu există în afara lor. 

Dimpotrivă, atât selecția cât și filmele reprezintă un discurs în sine cu prelungiri în orizontul social și politic. Pe de altă parte, selecția din 2020 arăta că termenii război și pace sunt puternic instituționalizați și că, în realitate, experiențele pe care le exprimă sunt mult mai confuze, mai greu de stabilit și de reunit sub tutela unui singur termen.

Capitularea din mai `45 a pus capăt războiului? Se poate afirma asta, s-a instituit atunci pacea? Poate la nivel macro-structural, la nivel instituțional, nu și la nivel micro-istoric: evreii au fost îndelung persecutați și după război, în postbelicul sovietic, după cum dezvăluie filmul de montaj Le livre noir al lui Guillaume Ribot. Ori, ce pacea e aceea în mizerie și în sălbăticie, în care Gică, tatăl din Acasă, My home își împinge copiii din calea ritmului urban. Filmul lui Ciorniciuc nu prea problematizează dimensiunea asta și prezintă viața copiilor în Deltă ca un vis frumos, cvasi-poetic. 

Dar, în baza materialului pe care el îl exploatează, în baza felului în care Ciorniciuc înțelege să-l ordoneze, se poate pune întrebarea pe care am formulat-o mai sus. Poți să te războiești, poți să lupți cu trecutul tău familial ori cu originale tale. 

Prin urmare, iată, cei doi termeni pot defini și procese personale. Toate aceste experiențe sunt ceea ce istoria modernă a culturii reunește sub termenii de micro-istorie și sau antropologie istorică. 

De aceea, termenul istorii din titlul festivalului mi se pare foarte potrivit și mai elocvent și sigur mai potrivit ca pur și simplu istorie. Mi se pare că astfel FFIR sau, în general, festivalurile de film documentar, se transformă în mișcări de opoziție, care caută să aducă pe ecran, deci, implicit să popularizeze povești și personaje, experiențe, altfel foarte ușor de trecut cu vederea și care se pierd pe undeva, în umbra macro-structurilor, pe care discursurile publice și școala le tot scot la înaintare.

Numai că o cercetare a lumii în care trăim, a istoriei ei, de acolo trebuie să plece. De la cele mai mici, mai izolate și mai ascunse experiențe și traume. Și o piatră de temelie la cercetarea asta o pun sau încearcă să o pună filmele de la FFIR. Am încredere în asta.

7.FFIR: Ce părere ai despre tema de anul acesta, „Borders” – „Granițe”?

Luca-Theodor Oprea-Călin: E o temă foarte complexă și mereu actuală. Sigur că, în lumina nenorocirii din Ucraina și a nemerniciei rusești, termenul ăsta capătă noi implicații: ideologice, politice, sociale. Dar spunând că e mereu actuală, încerc cumva să subliniez că termenul trebuie înțeles și din afara perspectivelor sau a finalităților  geografice sau geopolitice actuale. 

Granițe existe mai peste tot, fie că sunt instituționalizate sau nu. Asta e și problema, când granițele care nu ar trebui să existe, se instituționalizează. Granițele astea definesc astfel grupuri sociale, sporesc segregarea și accentuează inegalitatea între membrii unei societăți, făcând în același timp tranzitul între grupuri imposibil. Nu au actele, nu au puterea financiară și nici ajutorul sau sprijinul necesar ca să treacă granița instituționalizată. 

Apoi, pentru că discutăm totuși despre un festival de film, se poate vorbi și despre granițele discursului, ale practicii documentariste. Atât din punct de vedere etic/deontologic, cât și estetic. Sunt tot mai multe documentare care apar în România și care testează ceea ce numim sau stabilim ca cinema.

Mă gândesc la Ieșirea trenurilor din gară al lui Jude și Cioflâncă, un film care, din păcate, a trecut total neobservat și aproape nedezbătut. Mă gândesc la Noi împotriva noastră al Andrei Tarara. Există, prin urmare, demersuri cinematografice care solicită la nivel pragmatic și ideatic, dar și la nivel estetic. 

Sunt foarte curios cum programul de anul acesta al festivalului va îngloba toate perspectivele astea, dacă și-a propus așa ceva.

8.FFIR: De ce ar trebui să se înscrie liceeni în juriul FFIR 2022?

Luca-Theodor Oprea-Călin: Cred că ar trebui să se înscrie pentru ceea ce defineam mai sus ca deschidere. Te confrunți într-o astfel de săptămână cu teme pe care nu le-ai întâlni altundeva. Sau, mai precis formulat, cu care ai refuza să te confrunți în mod obișnuit. Într-un fel, e destul de nedrept, pentru că tu în săptămâna de festival deții monopolul asupra unei cantități considerabile de informație. 

Prin urmare, liceeni ar trebui să se înscrie și cu gândul sau cu finalitatea de a strânge informația și a o da post-festival mai departe celor care nu au acces la ea. Și poate așa se poate dizolva monopolul informațional, respectiv transfigurarea lui într-un liant care conectează generații și grupuri de oameni. În regulă, asta sună puțin abstract. 

Cred că ar trebui să încerce pentru experiența pe care o presupune FFIR. Râșnovul e o localitate superbă, un centru cultural, care a găzduit și găzduiește în continuare o seamă de comunității și etnii. Prin urmare, încerc să aduc din nou în lumină, faptul că FFIR – sau, în fine, chiar orice experiență de acest gen – reprezintă o ieșire în afara bulei. 

Apoi, sigur, sunt toți oamenii pe care îi cunoști. După cum spuneam, eu am întâlnit oameni la festival cu care sunt încă în contact, iar alții m-au învățat atunci și în ultimii doi ani enorm și le datorez multe din reușitele mele.